Nu lăsa frica să îți taie aripile!

De ce îți e frică, de aia nu scapi. Păi atunci de ce îți este frică dacă oricum nu scapi?

Sunt de părere că am trăit și trăim într-o societate în care se cultivă aproape la tot pasul frica. E de ajuns să deschizi televizorul sau să dai scroll pe rețelele de socializare și o să vezi câte informații găsești care să te sperie. Practic, frica a devenit o industrie care vinde bine. E destul de greu de explicat de unde începe totul și care factor este mai important, dar dacă este să privesc în urmă, îmi dau seama că acest lucru începe încă de la cele mai mici vârste.

Nu sunt licențiat în psihologie, dar am urmat cursuri de psihologia sportului, am citit destul pe tema asta și am ținut multe seminarii pe tema motivației. În plus, experiența mea ca elev, student, cadru didactic, sportiv, antrenor îmi conferă o imagine mai largă despre ceea ce înseamnă teama de eșec. Practic, am fost pe de o parte student și profesor și pe de altă parte sportiv și antrenor. Astfel, pot spune că știu cum teama de eșec poate influența atingerea rezultatelor dorite atât în mediul academic, dar și în mediul sportiv.

Îmi aduc aminte că eram în școala generală și unul dintre profesorii cu care aveam patru ore pe săptămână ne spunea adesea „frica păzește bostănăria”. Nici nu știam exact ce e aia bostănărie, dar am înțeles că trebuie să învățăm de frică. Și am învățat destul, și încă îmi aduc aminte bine ceea ce am învățat atunci. Dacă a fost bine așa? Nu știu să vă spun exact. Se putea mai bine? Posibil. Ani mai târziu, am citit că motivația se clasifică în motivație negativă și motivație pozitivă. Analizând cele două tipuri de motivație, mi-am dat seama pe propria-mi piele că funcționez mai bine cu motivația pozitivă. Practic, funcționez mai bine pe recompense și aprecieri, decât pe sancțiuni și denigrări. Nu știu cum e în cazul tău, dar mi-e greu să cred că poți da randament maxim atunci când ești înconjurat de oameni care te motivează negativ. De altfel, chiar specialiștii spun că motivația pozitivă este cea care ar trebui să primeze (Bull, 1991).

Când am trecut de partea cealaltă a catedrei, îmi aduc aminte că mulți dintre elevi sau studenți nu aveau curajul nici măcar să ridice mâna să vorbească. Poate că știau răspunsul, poate că aveau o idee, dar le era teamă să ridice mâna. De ce? Pentru că le e teamă să nu râdă colegii de ei sau pentru că le e teamă că vor fi criticați de profesor. „Dacă o să par prost? Dacă o să râdă ceilalți de mine?” Și ca să fac o comparație cu mentalitatea franceză, acolo dacă nu pui întrebări, oricât de puerile ar fi ele, pari prost. Pentru că am crescut cu frică și am știut ce înseamnă asta, întotdeauna nu le-am dat voie elevilor sau studenților să râdă unii de alții și le spun adesea că nu există răspunsuri greșite, ci că există doar răspunsuri din care putem învăța. Râdem unii de alții și pe urmă ne este teamă să exprimăm. Pe urmă ne inhibăm și facem doar strictul necesar și nu ne mai putem dezvolta.

Plecând de la școală și venind pe terenul de fotbal, mi-aduc aminte în urmă cu mulţi ani o secvență dintr-un meci de juniori. Antrenorul echipei adverse ţipa la unul dintre jucători „de ce ți-e frică, băă?” și m-am întrebat imediat dacă oare i-a trecut frica jucătorului de 15-16 ani după ce antrenorul a strigat la el? Ani mai târziu găsesc o declarație care se pliază mănușă pe tot ceea ce susțin aici și cu care subscriu. Declarația îi aparține fostului internațional român Bogdan Lobonț, care precizează: „Jucătorul tânăr joacă de frică. Vă spun și de ce. La școală, dacă nu învață, îl ceartă profesorul, frică. Ajunge acasă, frică. Pentru că nu aduce nota pe care o așteaptă părintele. Îi e frică. Se duce la fotbal, antrenorul țipă la el, joacă de frică și automat se iau decizii greșite. Frică, frică, frică și azi, o zi, mâine, o zi, trece timpul, trec anii și frica se înrădăcinează și se face din ce în ce mai mare. Așa se ajunge ca automat, în momentele cheie din meci, să nu mai iei deciziile cele mai bune, pentru că intervine frica. Nu mai dai pasa pe care trebuie să o dai, în loc să pasezi în față, o dai în spate”[1].

Analizând, îmi dau seama din ce în ce mai mult că viața se aseamănă cu un meci de fotbal. Nu mergem înainte, ci ne uităm în spate. La fel ca și într-un meci de fotbal, când avem de luat decizii, ne e teamă să nu greșim și jucăm la siguranță în viață, nu plecăm din orașul în care am crescut, nu beneficiem de bursele Erasmus, ne e teamă să spunem ce simțim, ne e teamă de ce zice lumea, ne e teamă să investim, ne e teamă să ne deschidem propria afacere, ne e teamă să ... Practic ne e teamă să ieșim din zona de confort și jucăm la sigur.

Eu unul am crescut cu frică la școală, am crescut cu frică la fotbal, am ajuns să trăiesc cu frică, și cred cu tărie că frica nu mi-a permis să mă dezvolt și să ajung la nivelul la care aș fi putut să fiu. Tu nu cred că vrei asta. Nu face aceeași greșeală ca mine. Eu am conștientizat cam târziu, dar tu poți conștientiza mai devreme. Cu cât eviți mai mult greșelile, cu atât eviți mai mult și dezvoltarea. Sigur, nu vorbesc aici de încălcarea legii sau de alte lucruri extreme. Oamenii obișnuiți învață din greșelile lor, oamenii inteligenți învață din greșelile altora. Înconjoară-te de oameni care te ajută să îți învingi fricile. Înconjoară-te de oameni care îți dau aripi și nu de oameni care ți le taie! Înconjoară-te de oameni care sunt dispuși să zboare cu tine sau care sunt bucuroși să te vadă zburând!Pe urmă, dacă poţi, ajută-i și tu pe alții la rândul tău!

Asumă-ți greșeala și nu da vina pe altcineva. Caută și vei găsi, greșește și vei învăța! Greșeala chiar e omenească, cum e la fel de omenesc să te ierți pe tine când ai greșit sau să îi ierți pe alții când ți-au greșit, cum e la fel de omenesc să ceri ajutorul atunci când simți că nu mai poți singur.

Tu ai reușit să îți învingi toate fricile? Cum?

Bull, S. J. (1991). Personal and situational influences on adherence to mental skills training. Journal of Sport and Exercise Psychology, 13(2), 121-132.

[1] https://www.digisport.ro/fotbal/bogdan-lobont-sincer-despre-problemele-fotbalistilor-romani-frica-frica-frica-va-spun-si-de-ce-1809265