Saint Etienne – Rodez

15 mai 2026 :

Mă uit în șifonier și am două tricouri unul lângă celălalt, dar care au culori diferite și inscripționate diferit. Unul roșu pe care scrie „Spirit de oțel – Oțelul Galați 1964”, altul verde cu alb, exact ca tricoul de joc de acasă al celor de la Saint Etienne inscripționat cu numărul 4 și cu numele meu.

15 mai, 15 ani în urmă alergam pe străzile Galațiului bucurându-mă de câștigarea campionatului de către Oțelul. În acel sezon jucam pentru echipa U19 a clubului, iar în multe dintre meciuri fusesem copil de mingi.

Spiritul de oțel a rămas, iar tot la data de15 mai, dar în 2026, printr-o întâmplare atipică cu probabilitate infimă de a se reproduce, am reușit să găsesc un bilet nesperat pentru meciul Saint Etienne – Rodez din barajul de promovare pentru Ligue 1, tocmai în primul rând al tribunei ...Pierre-Faurand.

Fiind atât de grăbit să prind biletul, mi-am dat seama doar după ce l-am cumpărat că locul este fix în primul rând, iar când am descoperit asta, m-am bucurat ca un copil.

Îmi iau tricoul verde și plec spre stadion. A fost un meci plin de trăiri. A fost meciul în care m-am simțit :

·      Copilul de mingii care spera ca într-o zi să joace la cel mai înalt nivel ;

·      Copilul care joacă FIFA în manager mode, vede stadionul exact din punctul din care se filmează și care speră că într-o zi va câștiga pe bune trofee europene cu echipa respectivă ;

·      Suporterul care își dorește ca echipa lu preferată să câștige ;

·      L’enseignant chercherur en management et marketing du sport care vrea să fie la curent cu tot ce mișcă în domeniu ;

·      Jucătorul care este pe bancă așteptând să îl trimită antrenorul la încălzire ;

·      Jucătorul care este la încălzire și care spera să intre pe teren ;

·      Jucătorul care transformă penalty-ul decisiv și aruncă tribunele în aer ;

·      Membrul staffului tehnic care urmărește atent meciul, observă și dă indicații ;

·      Omul care trăiește fiecare emoție așa cum este.

Pot să închid ochii și să mă revăd oricând în această ipostază și să fiu recunoscător pentru asta. Unele ipostaze poate că nu le voi mai putea retrăi decât întorcându-mă în cutia cu amintiri, altele probabil le voi trăi din nou, dar sunt foarte bine și împăcat cu asta.

Ce meci. 7-6 și pe teren, și în suflet. Multe penaltyuri de trăiri, de amintiri, de obiective marcate și ratate, și un drum care indiferent continuă înconjurat de oameni verzi.

În Saint Etienne nu sunt singur, și cu atât mai puțin pe Chaudron, acolo unde am poate cea mai mare familie din lume cu mine, familia verde. Dincolo de toate diferențele, suntem toți oamenii verzi, uniți de aceeași pasiune. Suntem oamenii care atunci când ne întâlnim pe stradă și recunoaștem că suntem verzi, ne salutăm cu „allez le verts”.  

Și nu pot termina aceste rânduri decât cu versurile șlagărului care răsună la fiecare pauză a meciului. Închid ochii, revăd si aud de parc aș fi acolo, în rândul unu al tribunei Pierre Faurand :

„Sweeet Caroline .... papapapappapa (cor de voci la unison) ....

Good times never seemed so good

I’ve been inclined ... papappappapa (cor de voci la unison) ...

To believe they never would ...

Oh, no, no”

#lepeuplevert

Viața nu e perfectă, dar e bună așa cum e, iar Saint Etienne este orașul în care pot să trăiesc la maximum pasiunea pentru fotbal.

... 🇫🇷🇫🇷🇫🇷

Saint-Étienne – Rodez

15 mai 2026 :

Je regarde dans l’armoire et j’ai deux maillots l’un à côté de l’autre, mais avec des couleurs différentes et des inscriptions différentes. L’un est rouge et porte l’inscription « Spirit de oțel – Oțelul Galați 1964 », l’autre est vert et blanc, exactement comme le maillot domicile de AS Saint-Étienne, floqué du numéro 4 et de mon nom.

Le 15 mai, il y a quinze ans, je courais dans les rues de Galați en célébrant le titre de champion remporté par Oțelul Galați. Cette saison-là, je jouais pour l’équipe U19 du club et, dans beaucoup de matchs, j’avais été ramasseur de balles.

L’esprit d’acier est resté. Et encore un 15 mai, mais en 2026, grâce à un concours de circonstances atypique avec une probabilité infime de se reproduire, j’ai réussi à trouver un billet inespéré pour le match Saint-Étienne – Rodez, barrage pour la montée en Ligue 1, précisément au premier rang de la tribune Pierre-Faurand… J’étais tellement pressé d’attraper ce billet que je ne me suis rendu compte qu’après l’achat que ma place était exactement au premier rang. Et quand je l’ai découvert, j’ai été heureux comme un enfant.

Je prends mon maillot vert et je pars vers le stade. Ce fut un match rempli d’émotions. C’était le match dans lequel je me suis senti :

• Le ramasseur de balles qui espérait qu’un jour il jouerait au plus haut niveau ;

• L’enfant qui joue à FIFA en mode carrière, voit le stade exactement depuis l’angle des caméras et espère qu’un jour il remportera pour de vrai des trophées européens avec cette équipe ;

• Le supporter qui veut voir son équipe préférée gagner ;

• L’enseignant-chercheur en management et marketing du sport qui veut rester au courant de tout ce qui bouge dans le domaine ;

• Le joueur assis sur le banc, attendant que l’entraîneur l’envoie à l’échauffement ;

• Le joueur à l’échauffement qui espère entrer sur le terrain ;

• Le joueur qui transforme le penalty décisif et fait exploser les tribunes ;

• Le membre du staff technique qui observe attentivement le match, analyse et donne des consignes ;

• L’homme qui vit chaque émotion telle qu’elle est.

Je peux fermer les yeux et me revoir à tout moment dans cette posture, et en être reconnaissant. Certaines de ces versions de moi-même, peut-être que je ne pourrai plus jamais les revivre autrement qu’en rouvrant la boîte à souvenirs. D’autres, probablement, reviendront un jour. Et je suis profondément en paix avec cela.

Quel match. 7-6, sur le terrain comme dans le cœur. Beaucoup de penalties d’émotions, de souvenirs, d’objectifs atteints et manqués, et une route qui, quoi qu’il arrive, continue entourée de gens en vert.

À Saint-Étienne, je ne suis pas seul, et encore moins dans le Chaudron, là où j’ai peut-être la plus grande famille du monde avec moi : la famille verte. Au-delà de toutes les différences, nous sommes tous des gens en vert, unis par la même passion. Nous sommes ces personnes qui, lorsqu’elles se croisent dans la rue et reconnaissent qu’elles sont vertes, se saluent avec un « allez les Verts ».

Et je ne peux terminer ces lignes qu’avec les paroles du tube qui résonne à chaque pause du match. Je ferme les yeux, je revois et j’entends comme si j’y étais encore, au premier rang de la tribune Pierre-Faurand :

“Sweeet Caroline .... papapapappapa (chorus of voices in unison) ....

Good times never seemed so goodI’ve been inclined ... papappappapa (chorus of voices in unison) ...

To believe they never would ...Oh, no, no”

#lepeuplevert

La vie n’est pas parfaite, mais elle est belle telle qu’elle est, et Saint-Étienne est la ville où je peux vivre au maximum ma passion pour le football.