Copiii, ura și programarea colectivă

E miercuri dimineață. Încep orele la 8:15. Mă îndrept cu pași repezi și cu mintea îngândurată către stația de autobuz. Atentatul din Bruxelles în care 2 suporteri suedezi au fost uciși lasă urme. Acest atentat vine la scurt timp după ce un profesor dintr-un oraș francez a fost ucis prin înjunghiere și în contextul războaielor din Ucraina și Palestina. Văd altfel problema după ce am trecut printr-un atac terorist, când orașul natal este la granița cu Ucraina, când un coleg de breaslă este ucis și când am foști colegi care locuiesc în Bruxelles. Conflictele militare sunt mult mai aproape decât par la televizor sau pe ecranele telefonului. Din păcate au ajuns chiar lângă noi sau printre noi. Chiar dacă nu deschid televizorul, e greu să nu te gândești la astfel de evenimente, mai ales când vezi armata circulând pe străzile orașelor franceze și nu numai.

Între timp, autobuzul ajunge în stație și călătorii urcă în autobuz. Printre aceștia se numără și un grup de copii de grădiniță împreună cu educatoarele lor. Educatoarele îi îndrumă cu o atenție deosebită în autobuzul cu burduf. Energia copiilor este molipsitoare. Atmosfera sobră de dinainte de o zi de lucru este rapid schimbată de zâmbetele și chicotelile copiilor de 4, 5 ani. Copiii sunt frumoși, puri și inocenți. Se poate observa lejer că au origini diferite, poate chiar credințe și valori diferite, dar în ciuda tuturor diferențelor își dau ghionturi, râd și chicotesc. În ciuda tuturor diferențelor se poate vedea că sunt fericiți împreună. Gândurile mele la conflictele militare sunt înlocuite rapid cu gânduri și speranță de pace. Mă uit la copii și mă gândesc că viitorul le aparține. Ma gândesc că dacă se înțeleg atât de bine la vârste fragede ce i-ar putea face să se urască mai târziu? De ce nu pot fi fericiți împreună și peste zeci de ani? Mi-e greu să cred ca acești copii ar putea să fie implicați în conflicte fizice sau armate și că puritatea și inocența lor se va transforma în ură. Și cu toate astea cred că și alții au mai gândit la fel înaintea mea și s-au înșelat. Peste zi aflu că au avut loc șase alerte teroriste pe aeroporturile din Franța…energia dată de copii dispare, dar speranța totuși rămâne.

De-a lungul timpului, am citit sute de pagini despre diversitatea culturală, am scris o carte despre managementul multicultural în organizațiile sportive, am ținut multe cursuri de management comparat. Astfel încât pot spune că înțeleg foarte bine fenomenul diversității culturale. Diferențele culturale pot duce la conflicte, dar pot reprezenta și un plus, depinde pe ce ne concentrăm mai mult atenția și de cum gestionăm situațiile tensioante. Îmi revine în minte ideea lui Hofstede conform căreia indivizii sunt programați mental colectiv. Cine oare ne programează la cheița precum roboții? Și cine ne face să ne urâm între popoare? Îmi dau seama că asta se transmite din generație în generație și că suntem programați fără să ne dăm seama precum roboții. Așa că, dacă ne dorim o schimbare ar trebui să ne reprogramăm. În cele din urmă suntem toți ființe umane și nu ar trebui să ne oprim niciodată din a învăța unii de la ceilalți.

Ce semeni aia culegi. Unitatea în diversitate poate fi cu adevărat și în comunități, nu doar un motto pe drapele, dacă vom învăța să semănam respect pentru valorile celorlalți, empatie și dacă vom înțelege istoria și lecțiile ei. Până atunci, o să ne învățam să trăim cu armata pe stradă.

Pace și bine!

#culturalintelligence